joi, 28 octombrie 2010

Îngerii răi în demonologia regelui David (3)

Dumnezeu nu se scuză, Dumnezeu acţionează
Explicaţiile teologice ale episodului preexilic, expus în amănunt în cartea Exodului devin extrem de delicate mai ales atunci când se ajunge la explicarea relaţiei dintre YHWH şi îngerii răi. David oferă în versetul 49 al psalmului 77, cel mai probabil un rezumat al dezbaterilor teologice purtate de-a lungul timpului cu privire la episodul oarecum controversat al uciderii întâilor născuţi din rândul egiptenilor, element care punctează momentul eliberării poporului evreu din robia egipteană precum şi apariţia sărbătorii Peşah[1].
Prin modul în care David se exprimă, doreşte cumva să treacă în plan secund prezenţa divină[2]  în actul direct de ucidere a primilor născuţi, de altfel exprimată cu atâta claritate în cartea Exodului, unde nu se aminteşte de implicarea îngerilor răi? A ajuns oare David la concluzia că prezenţa directă a lui YHWH într-o astfel de situaţie poate aduce atingere credinţei în nemărginita milă şi dreptate divină?[3] O astfel de concepţie greşită ar putea duce la perceperea unui Dumnezeu despotic, parţial şi deci nedrept, cu nimic diferit de zeităţile din credinţele oferite de teologiile politeismului semit.
David, despre a cărui trăire mistică vorbesc psalmii săi, acţionează firesc din punct de vedere teologic, în sensul că nu exclude efectiva prezenţă divină în cea mai întunecată noapte pe care a cunoscut-o Egiptul, ci doar menţionează că YHWH, chiar dacă era de faţă atunci când îngerii răi îi executau ordinul, nu acţionează direct, ucigând, ci indirect, prin îngerii răi. Va acţiona însă direct asupra îngerilor răi, îngrijindu-se ca porunca să nu-i fie încălcată, prin exagerare sau omisiune. În esenţă, David ne transmite că Dumnezeu e prezent în mod direct, în acelaşi timp acţionând prin intermediul îngerilor răi, instrumente ale divinităţii şi „consumatori ai mâniei divinie”.
Ceea ce noi am putea înţelege astăzi ca lipsă de compasiune[4] a lui YHWH faţă de uciderea întâilor născuţi, până la urmă nevinovaţi căci nu ei, ci faraon hotăra soarta poporului evreu, nu este, pentru Moise şi mai târziu pentru David nimic altceva decât punerea în practică a unei decizii divine, iar moartea violentă este rezultanta neascultării acestei porunci de către egipteni. Voinţa divină se impune, suferinţa apărând doar atunci când subiectul uman va opune rezistenţă nemotivat[5]. Aşa se face că pentru cei care înţeleg voinţa lui Dumnezeu, viaţa este o continuă protecţie din partea îngerilor, pe când, cei care se opun, riscă să o piardă într-o clipă, de aceasta ocupându-se cu conştiinciozitate îngerii răi.



[1] Cf. Ex.12,27. Apariţia Paştelui iudiac este iniţial o metodă pe care mulţi o pot suspecta de a fi de natură magico-religioasă de protecţie, ca mai apoi să devină o sărbătoare prin intermediul căreia să facă trecerea de la acţiunea magică de protecţie la trăirea religioasă pe care o dă bucuria rememorării unor evenimente din ce în ce mai depărtate. Din punctul nostru de vedere, ritul ungerii pragurilor uşilor cu sânge este mai cu seamă unul de natură magică, cu atât mai mult cu cât nu se poate vorbi de o religie iudaică, ci doar de idei religioase caracteristice monoteismului patriarhal. Se ştie, spre exemplu, că şi românii fac acelaşi lucru cu usturoiul pentru a preveni intrarea în casă a duhurilor necurate, ritual care puţin probabil să fi fost împrumutat din tradiţia iudaică. La evrei a primit un sens religios mai degrabă după ce poporul evreu a părăsit pământul Egiptului, atunci când a fost săvârşită pentru prima dată în pământ străin, departe de politeismul egiptean şi mai aproape de monoteismul iahvist. Creştinismul a fructificat elementele simbolice ale sărbătorii asociindu-le jertfei lui Iisus Hristos pe Cruce. Sărbătoarea Paştelui iudaic este cea mai elocventă evoluţie a unui simbol de la magic la mesianic.
[2] Se arată că  “…Eu voi străbate ţara Egiptului în acea noapte şi voi lovi pe orice întâi-născut din ţara Egiptului” (12,12); sau “când va trece Domnul să-I lovească pe egipteni”(12,23), întăreşte Moise; ori concluzia: “La miezul nopţii, Domnul a lovit pe tot întâiul-născut din Egipt…” (12,29).
[3] Cu toate că la prima vedere poate părea discordantă relaţia dintre milă şi dreptatea divină, ele sunt totuşi într-o perfectă armonie, pentru că se manifestă împreună, întotdeauna în judecata divină, chiar şi atunci când mânia lui Dumnezeu pare de neoprit. Dreptatea divină lasă pedeapsa să coboare asupra egiptenilor, pe când mila o opreşte de îndată ce s-a împlinit.
[4] Oarecum sadică şi diabolică poate fi privită hotărârea de a ucide întâii născuţi, ştiindu-se că la egipteni ca de altfel la toţi ceilalţi semiţi, întâii născuţi sunt continuatorii direcţi ai tradiţiei, precum şi a tuturor legilor care ţin de primatul puterii. Se crează astfel o criză nu doar prin suferinţa imediată a pierderii numeroaselor vieţi ci şi una socială şi chiar politică. Din păcate numai o astfel de criză le putea oferi libertatea triburilor evreieşti.
[5] Şi profeţii opun o oarecare rezistenţă chemării divine, dar aceasta încetează după ce Dumnezeu îi asigură că va fi cu ei în tot ce vor intreprinde.

Niciun comentariu:

Trimiteţi un comentariu