luni, 30 iulie 2012

De la demonologia primelor veacuri creştine, la demonologia „instituţionalizată”


I.Demonologia neistituţionalizată din primele veacuri creştine
Cercetarea istoriei demonologiei creştine nu are şi nu a avut niciodată un caracter de noutate. Cu toate acestea însă, trecerea veacurilor aduce cu sine posibilitatea de a observa panoramic, sau mai degrabă fenomenologic şi comparativ modul în crare era cunoscută şi practicată această ştiinţă la începutul, în primele secole, şi cum a ajuns ea ea astăzi să fie „instituţionalizată” de către Biserică sau confesiune creştină.
Cu privire la primele secole, este destul de dificil (dar nu imposibil) de a extrage elementele „originale” creştine din gama imensă de acte liturgice păgâne. Mai degrabă (cel puţin în veacul considerat „apostolic”) creştinismul a adaptat practica demonologică păgână propriului sistem „dogmatic” (nici despre o dogmă în sensul actual al cuvântului nu putem vorbi, ştiut fiind faptul că mult mai târziu, sinoadele ecumenice au avut un rol important în formarea ei, dar şi aceasta mulţumită ereziilor), cu scopul clar de a-şi construi treptat o demonologie care să răspundă cerinţelor propriei spiritualităţi, adică a celei creştine.
Tehnic vorbind, în toată această primă perioadă, care ţine mai bine de 300 de ani, în creştinism pătrund masiv foştii păgâni din toate clasele sociale, politice şi culturale, din toate credinţele şi relgiile imperiului roman şi nu numai, motiv pentru care vorbim de o reală invazie informaţională care nu a rămas fără efect. Creştinismul le-a primit pe toate, iar prin intermediul catehizării a încercat şi în parte a reuşit eliminarea tuturor acelor elemente ce făceau directă timitere la idolatrie, însă nu a putut filtra toate credinţele şi simbolurile ce ţin de vrăjitoria, magia şi demonologia păgână. Parte dintre aceste aspecte sunt uşor de recunoscut dacă lecturăm cu atenţie primele scrieri creştine (Didahia, Păstorul lui Herma, etc.) dar şi atunci când cu atenţie ne aplecă asupra faptelor unor sfinţi şi martiri (cum este Conon, pe care personal îl consider mai degrabă un mag decât un martir creştin). Ceea ce deci merită evidenţiat este realitatea întâlnirii creştinismului cu păgânismul, fapt ce nu a rămas fără repercusiuni mai ales sub aspect demonologic,  într-o perioadă destul de lungă şi mai ales întunecată de lipsa informaţiilor care să clarifice modul în care s-a produs această contaminare.

duminică, 29 iulie 2012

Exorcism şi botez în procesul de catehizare a primelor veacuri creştine (2)


Jurca, pr.dr. Eugen, Cateheza baptismală în antichitatea creştină, vol.I. Galaxia Gutenberg, Târgu-Lăpuş, 2009, ISBN: 978-973-141-149-1, 253p., 20,00 lei, CRE/4710/JUR

Celor rămaşi, episcopul „le va porunci... să se roage şi să îngenuncheze şi, punându-şi mâinile peste ei, va porunci duhurilor străine să-i părăsească şi să nu se mai întoarcă în ei. După ce va înceta să-i exorcizeze, va sufla în faţa lor şi după ce le-a însemnat fruntea, urechile şi nările, îi va face să se ridice. Ei vor petrece toată noaptea în veghe; li se vor face lecturi şi vor fi instruiţi” (ibidem, p.58).
Textul este cât se poate de edificator cu privire la modul în care, în creştinismul timpuriu, catehizarea şi practica exorcismului cunoşteau se aflau într-o completă emulaţie. Persoanele ce urmau să primească botezul trebuiau menţinute în „vrednicie” până după momentul întreitei scufundări, motiv pentru care rugăciunea, îngenuncherea (ascultarea fizică), privegherea (continua îndreptare a atenţiei înspre cele sfinte), lecturile şi instruirea (asucultarea minţii / spirituală) erau considerate elemente esenţiale, fără de care nu se putea garanta o stare de cunoaştere şi pace sufletească în pragul marelui eveniment. Aceste elemente, deşi par exterioare, pentru creştinismul primar erau exhivalentul unei devărate iniţieri. Un istoric al religiilor ar putea vorbi în parte de o copie infidelă, mai degrabă adaptată, a unora dintre elementele religiilor de mistere practicate cu relativ succes în acea perioadă. Scopurile aici sunt însă total diferite.
Episcopul îşi va pune mâinile peste ei, afirmă textul. Am putea înţelege acest aspect ritualic, extrem de important, în două moduri. În primul, episcopul atinge pe fiecare în parte, iar în al doilea, episcopul atinge o singură persoană, celelalte punând mâinile pe cel din faţa lui. În ambele situaţii se urmăreşte desigur transmiterea curăţitoare a harului lui Dumnezeu. Personal, textul îmi dă de înţeles că e vorba de a doua variantă, cu toate că, din punct de vedere practic, nu exista nici o grabă în a atinge pe fiecare în parte. Din câte am citit în alte studii, mâinile erau puse pe creştetul capului celui ales, acesta stând în genunchi în faţa episcopului[1]. Sigur, ritualul ar fi putut suferi unele diferenţe de gestică, dar acestea în ansamblul procesului de sfinţire, nu reprezintă vre-o inovaţie periculoasă. Oricum, în primele secole se „inovează” întreg cultul creştin, căci în rest e doar o muncă de sistematizare (liturghii, molitfe, etc.).

sâmbătă, 28 iulie 2012

Exorcism şi botez în procesul de catehizare a primelor veacuri creştine (1)


Jurca, pr.dr. Eugen, Cateheza baptismală în antichitatea creştină, vol.I. Galaxia Gutenberg, Târgu-Lăpuş, 2009, ISBN: 978-973-141-149-1, 253p., 20,00 lei, CRE/4710/JUR

Catehizarea sau predarea corectă a învţăturii creştine, în sensul urmării şi înţelegerii receptelor hristice şi a învăţăturii Sfinţilor Apostoli a reprezentat preocuparea de căpătâi în formarea omului creştin. Personal, dată fiind preocuparea spre cercetarea demonologiei, nu am fost interesat în mode deosebit de metodele ce presupun catehizarea „candidatului” la creştinism, care încă nu a primit botezul, ci, aşa cum am spus, m-am axat prezenta recenzie doar asupra elementelor care au legătură cu spaţiul demonologic, şi nu sunt puţine.
Primul document pe care autorul îl analizează, este Didahia (sau „învăţătura”) celor Doisprăzece Apostoli, cea mai veche scriere păstrată de la Părinţii Aposolici, urmaşii direcţi ai Sfinţilor Apostoli, cei despre care putem vorbi ca începători ai tradiţiei creştine. E scrisă în jurul anului 1000 undeva în Egipt, Siria sau Palestina. Cu alte cuvinte, provine dintr-un mediu iudeo-creştin. Din păcate nu se cunoaşte autorul.
Lucrarea cuprinde porunci sau mai degrabă recomandări cu titlul de poruncă, pentru că majoritatea, dacă nu toate, încep cu „să nu...” Se respectă astfel varianta biblică a poruncii divine date lui Adam de către Dumnezeu: „să nu mănânci...” (Fac. II, 17).
Prima recomandare care mi-a atras atenţia este aceea de a nu vrăji. Ea este ultima, „corolarul” dintr-o serie de păcate ce-i pot sta permanent alături (uciderea, adulterul, homosexualitatea, desfrânarea şi furtul). Mai gravă decât ea sunt doar producerea otrăvurilor (tot o practică ce aparţine vrăjitoriei), a avortului, precum şi uciderea noilor născuţi. Se cunoştea încă din anticitate că una din „plăcerile” vinovate ale vrăjitoriei era uciderea copiilor, mentalitatea magică românească avându-o în acest sens ca exemplu, pe Avestiţa, demonul ce ucide pruncii în pântecele mamelor sau imediat după ce au fost născuţi. Evident demonul „femelă” acţionează la comanda actantului magic, nimeni altcineva decât vrăjitorul.
Autorul, în nota legată de practica vrăjitorească atrage atenţia asupra faptului că „există destui „credincioşi” ce reprezintă mai degrabă o mentalitate magică şi un comportament superstiţios (frică, anxietate, angoasă, panică chiar) faţă de cele sfinte, decât o concepţie şi atitudine, cu adevărat, creştine. Mai curând cred în „farmece”, „făcături”, „vrăji” etc., decât în Dumnezeu” (n.56,p.42). În cele două propoziţii sunt două aspecte ce merită puţin discutate. Mentalitatea magică faţă de cele sfinte este produsul necunoaşterii corecte a sacralităţii de către majoritatea creştinilor. De acest handicap nu este vinovat „drept credinciosul”, ce confundă prin asocieri magicul cu religiosul, ci preotul care la altar nu catehizează suficient şi mai ales corect. Credinţa în farmece şi vrăji este deja „vina personală” a celui care se consideră a fi creştin. Preotul e absolvit de această eroare, dar care poate fi în acelaşi timp o consecinţă a lipsei catehizării, proces pe care nu l-a derulat în parohia sa.