BASM / IR 4689
Basmele
românilor.
N.
D. Popescu. Mihai Eminescu,
vol. V
București,
Editura Curtea Veche, 2010
251
p. ISBN: 978-606-588-004-7
Teme pentru fiecare
basm:
„Roșu
împărat și alb împărat”, N. D. Popescu – Făt Frumos, năzdrăvan născut din mamă
zână și tată om. Statut de semizeu – 7; - Călătorie de trei zile și trei nopți
– 7; Vâlve (matcă) insecte: albină și furnică, oferă eroului un „perișor” – 7,
8; Vâlvă (matcă) pasăre, stârc, oferă eroului o pană – 8; Trecerea peste opt
țări și opt mări; în a noua țară intră după ce traversează o apă – 8; Mreana,
împăratul sau vâlva peștilor are pe cao „coroană care luminează mai abitir ca
cele mai scumpe pietre”, dăruiește eroului un soz – 9;
biserică
sfântă construită din ceară albă – 14; predestinatul fetei, sau „scrisul ei” –
16; apa vie și apa moartă „se găsește pe pământ, iar nu în fundul mării unde ea
este atotputernică” (17), învață mreana; pasăre înțeleaptă, (vâlva) stârcul
este „șchioși chior” (18). Handicapul este rezultatul unei lupte despre care nu
știm nimic. Și diavolii apar șchiopi și chiori în fața lui Scaraoțchi (v. 245);
apare o zână păzitoare a călătorilor prin ținuturile unde doi munți se bat în
capete: „Dumnezeu m-a însărcinat să scade primejdie toată ființa vie care are
nenorocirea de a călca pe aceste locuri” ( 19); munții care se bat în capete,
păzesc apa vieții și a morții – 19; apare exprimată „legea talionului” – 24;
reînvierea prin procesul șamanic de alăturare a părților corpului și stropirea
acestuia cu apă vie și apă moartă – 24; calul de culoare galbenă este armăsarul
iepelor (27), el se supune lui Făt Frumos abia după ce, încălecat fiind, eroul
rostește o formulă magică. Este legat de erou prin ruperea și păstrarea unui
fir de păr din coamă – 28; la fel este supusă și iapa vâlvă continuu născătoare
de mânji – 23; un unicorn negru care „dintr-o nară varsă jăratec și din alta
gneață” – 29.
„Un
ochi râde și altul plânge”, N. D. Popescu – împăratul „bipolar” care cu un ochi
râde și cu altul plânge – 34; apa vieții de sub pod – 37; împăratul metamorf
încearcă curajul fiicelor lui. El apare cu păr de urs, cade mistreț, coarne de
bivol... coadă de balaur – 37; fata cea mică a împăratului, cunoaște limba
animalelor – 38; calul fermecat vorbește limba oamenilor – 38-39; balaurul care
înghite cerbul (proces alchemic) – 41-42; metamorf, omul care se dă de trei ori
peste cași de preface în balaur – 42; arhitectura basmică imită arhitectura
Ierusalimului Ceresc – 43; șerpoaica zmeoiacă rea, încearcă pe erou – 44-49;
furtul manei, „sorbirea ochilor” sau a sufletului, practică magică maleefică a
zmeoaicei – 46; calul galben, fuge ca gândul – 49; gândul magic sau telepatia,
aducătorul sau evocatorul agenților (actanților) magici – 51.
„Spată-Lată
și inimă putredă”, N. D. Popescu – lupta împotriva infertilității nu ține cont
de tipurile de sacru la care se apelează. Astfel, cuplul cere „gradual”
ajutorul lui Dumnezeu, vrăjitorilor și descântătorilor – 54; trei zmei se
transformă în nori negrii, formă sub care răpesc și transportă (în zbor), trei
fecioare de împărat – 55; zmei care migrează – 55; hrănirea la sân a eroului
timde șapte ani – 55; graiul animalelor, calul regal vorbește – 56; talpa casei
pusă peste sânul matern, de la care eroul cere să sugă, pe motivul că o
vrăjitoare i-a spus că numai procedând astfel, nu se prinde de el deochiul –
57; zmeul pleacă de dimineață la vânătoare – 59; frumoasa fecioara captivă este
tristă – 59; zborul buzduganului anunță venirea zmeului și aruncarea înapoi a
lui de către ero, prezența acestuia – 60; răutatea zmeilor crește din tinerețea
acestora, la fel ca înțelepciunea eroului, cel mai mare dintre cei trei frați –
61; teritoriile magice ostile pun în pericol viața eroului – 64-66; frumoasa
adormită trezită printr-un sărut – 68, precum Adam a fost trezit (animat) prin
suflarea de viață primită de la Elohim; zmeoaica vrăjitoare are trei fii zmei –
68; zână protectoare a împărăției oamenilor – 68; granițele împărăției sunt un
cerc magic de protecție – 68; furtul inimii (a capacității afective),
echivalent cu o vrajă prin înlocuirea inimii cu putregai – 69-70; Inima poate
fi însă descântată (dezvrăjită) (73) și pusă la loc (75), proces echivalent cu
o vindecare șamanică; zânele pot fi și ele legate sau prinse (ținute captive)
într-un spațiu/ obiect (butoi); cazul unei zâne prinsă de o zmeoaică – 69;
zmeoaica metamorf: lau/ balaur – 70; zmeoaică vrăjitoare cocoțată într-un copac
care leagă câinii (daimonii protectori ai familiei eroului) cu fire de păr aruncate
în foc – 71-72; Inima furată este ascunsă la rădăcina stâlpului porții celei
mari din partea dreaptă – 73; mama zmeilor creează dependența fiilor de ea.
Dovada stă în aceea că, despicată de ero, din ea iasă un mistreț, ucis
eliberează (din el) un dihor, din care odată tăiat țâșnește un șoarece și din
el eroul scoate trei viermi (puterea celor trei fii ai ei), care odată
striviți, ucid (prin intermediul magiei simpatetice) pe cei trei zmei – 74-75.
„Fata
din dafin”, N. D. Popescu – Infertilă, regina încearcă vindecarea prin religia
creștină, coborând mai poi în păgânism și chiar apelând la puterile infernale,
fără rezultat însă (76). Magia unei țigănci sau alteritatea magică, își va face
însă efectul, regina născând un băiat – 77; pruncul care plânge în pântec se
oprește abia după ce i se promite un lucru imposibil derealizat, dar posibil de
imaginat – 79-80; grădina care seamănă cu Edenul (pământesc) – 81; calul
năzdrăvan al regelui, vorbește limba oamenilor – 81-82; fata din dafin este un
hibrid (jumătate om, jumătate zână) de pe tărâmul celălalt care stă în dafin
(în tatăl ei, blestemat să fie plantă-mamă) – 82; ea are șase aripi (serafim?)
– 85; gnoza se primește/ asimilează de erou doar prin totala ascultare – 82:
geografia tărâmurilor sacre, periculoasă de altfel, este total diferită (la fel
și zoologia și biologia de aici) de cea a lumii oamenilor – 85; babaurul care
păzește intrarea (păzitorul pragului) în pădure – 86-87; balaurul cu trei
capete, păzitorul câmpului din lumea de dincolo – 87-88; sângele balaurului
este negru și puturos – 89; bestiarul fabulos al lumii de dincolo este extrem
de bogat (inorogi, vulturi imenși, animale cu un singur ochi, balauri
înveninați, scorpii groaznice) - 89; baalur cu șapte capete, păzitor al unei
păduri vrăjite – 90-91; chiar și puterile magice ale calului fermecat sunt
limitate (91). Ele nu pot influența eroul în spațiul sacrul al zânelor spre
exemplu. Pentru a învinge ispita, eroul trebuie să acționeze în sens opus –
92-93; timpul se dilată în granița dintre lumi, delimitată prin pădurea
întunecoasă – 93; Barbă Cot ajutat, devine recunoscător, oferind eroului gnoza
necesară reușitei. Momentul este ursit pentru ca eroul să primească povață –
106; spațialitatea magică se dilată după bunul plac al actantului magic.
Palatele zânei desi aproape, „fug” de eroul care vrea să ajungă la eel – 95; în
pădure, pentru că nu cântă cocșul, locul lui e luat de ciocârlie – 95; Fata din
Dafin este o fecioară rpeschimbată în zână care locuiește în sânul tatălui ei
(sintagmă nou testamentară pentru „sânul lui Avraam” sau raiul). Poate fi
eliberată de blestem dacă poate fi făcută să iubească (dragostea ca știință) –
96; vraja de deschidere a dafinului (97, 99) e valabilă până în momentul în
care se îndrăgostește (104). Nu poți iubi doi bărbați în același timp,
dragostei părintești substituindu-se cea carnală; Fata din Dafin a fost cerută
de nevastă de „fel de fel de zmei și de duhuri puternice” (100), pe care i-a
refuzat. Fecioara este rodul unei iubiri interzise dintre un pământean și o
prințesă zână a cărei mamă îi blesteamă rodul pântecului și soțul – 101; E
blestemată de bunică să fie „frigidă”, trăind veșnicia în starea de feciorie pe
care doar iubirea îl poate dezlega (102). Ziua stă ascunsă în dafin (ibidem), inima ei împietrită împietrind
pețitorii – 102-103; zâna cea rea (bunica) devine zmeoaică, transformându-și
înainte de a pieri în slava cerului, pe nepoată și fiică în muritoare, iar pe
dafin, în om – 105-106.
„Omul
după tărâmul celălalt”, N. D. Popescu – Strâmbă lemne (urât, cocoșat, pocit cu
mâinile și picioarele sucite) și pactul sau acceptarea frăției de cruce – 108;
Apă-rea, un personaj fantastic, un balben-roșcat (asiatico-semit) cu barbă
ascuțită – 109; Sfarmă-pietre este un om urât care acceptă frăția de cruce – 109;
Orașe cu oameni adormiți (blestemul și nu vraja somnului, de vreme ce durează)
– 109-110; tărâmul lumii de dincolo este locuit de zmei și alte dihării. Aici
intrii printr-o gaură sau peșteră – 110; zmeii de pe tărâmul de dincolo sunt
demoni incubi, bărbați răi și spurcați (110), niște proiecții hylice ale
arhonților gnostici; Din cei patru frați de cruce, doar eroul poate coborâ pe
tărâmul de dincolo (111-112). Lumea de dincolo are propriul ei soare (110), o
palidă reflecție a miturilor despre călătoria solarelui în mitologia egipteană
și babiloniană; Lumea de dincolo este descrisă în acest ca fiind identică cu
cea de aici – 112; Fecioara este trezită din somn printr-un sărut – 112;
Fecioara mândră este răpită de zmeul invitat și el la aceeași nuntă (114). O
răpește după ce o cere de soție tatălui care îl refuză – 113; Descriere fizică
a zmeului, „urât de pomină”, extrem de rară: „...e mare cât un uriaș, ...fața
lui e roșie ca de rac și părul roșu și aspru ca de porc, ...are numai un ochi
în frunte, și acel ochi e mare ca de bou și roșu ca sângele” – 113; zmeul
blesteamă fecioara la singurătate, fără să o silească sau să o ucidă (114),
aceasta pentru că o putere mai mare decât el (destinul fecioarei de a fi cu
eroul pământean) îl obligă la moderație (să nu o ucidă) – 115. Aceeași
obligativitate o găsim și în cartea Iov,
2, 6; tărâmul celplalt, fiind spațiul sacral al zmeului, îi oferă acestuia
puterea – 114; lucrurile și clădirea palatului zmeului sunt însuflețite – 114;
zmeul simte (miroase) prezența umană – 115-116; sângele zmeului este descris
(precum cel al balaurului) ca negru și puturos – 117; biciul confiscat al
zmeului, când este pleznit, transformă și comprimă lucruile acestuia într-un
măr de aur – 117; cei care încalcă frăția de cruce (117-118) sunt uciși la
finalul povestirii – 125; puii pajurei sunt salvați de eroul care ucide
balaurul (118, 120). Eroul este ridicat de pajură, din lumea de dincolo, pe
tărâmul de deasupra; Lucrurile pot fi închise magic într-o nucă – 123; eroul
recuperator considerat „mântuitor” de către fecioara salvată – 124-135.
„Vasilică
viteazul”, N. D. Popescu – țiganul, fierar respectat, are în grijă (a înfiat)
un pui viteaz de român – 126; tânărul erou ignoră existența zmeilor și a
strigoilor (127), dar ucide un balaur – 127-128; trei zmei răpesc trei fecioare
– 128-129; și eroii mor sfâșiați de ghearele zmeilor – 129; calul năzdrăvan
zboară ca vântul și aleargă ca gândul (141), putând chiar să se metamorfozeze –
129; zmeii știu de existența unui erou care-i va ucide (un fel de profeție
„mesianică”) – 129; buzduganul animat al zmeului – 130, 132, 134; descrierea
zmeului: „o namilă cât toate zilele” – 131; decapitarea zmeului și aruncarea
lui sub un pod – 132-133; salturi astrale între tărâmuri cu ajutorul calului
fermecat – 132-133; metamorfii: zmeul – balaur roșu, eroul – balaur verde –
134; apoi roată roșie (zmeul), roată verde (eroul) – 135, 140, în domeniul
paranormal: „fulgere globulare”; mama celor trei zmei, o zgripțuroaică „mai
spurcată decât feciorii săi (...) este tot atât de șireată demonița cât este de
rea (...) Îți vorbește cu lele și-ți soarbe ochii și viața cu o căutătură” –
136; are trei fete extrem de frumoase – 136; zmeoaica simte prezența umană –
137; metamorfoza eroului în motan – 137-139; fata cea mare a zmeoaicei
preschimbată în fântână (otrăvitoare) – 140; calul fermecat preschimbat în om –
140; zmeoaica vrea să soarbă ochii eroului și să-l lase „pe lume buștean”
(141), e ucisă când printr-o gaură de zid, în loc să absoarbă eroul (viața din
el), înghite un plug de fier înroșit în foc – 143; zmeoaica suflă dogoritor
asupra celor urmăriți. Deși nu poate urca în văzduh și să-i ajungă, pe pământ
însă, poate întrece calul fermecat (141), aceasta petru că este chtoniană și nu
celestă; aruncarea magică înapoi (peste umăr) fără a privi a pieptenului
transformat în pădure (141), oglinzii, devenită o baltă imensă (142) și gresie,
transformată în zid de piatră până la cer (ibidem),
oprește pe moment zmeoiaca care urmărește eroul cu „o falcă în cer și una pe pământ”
(ibidem); în urmărirea ei, zmeoaica
se transformă în nor negru și apoi roșu, fulgerând și aruncând ploaie când se
apropie de erou – 142; copilul înfat de țigan (un român), ia de soție pe fiica
mică a zmeoaicei, după ce-i ucide mama (143), aceasta pentru că, în mentalul
colectiv de la țară, românul înfiat de țigan, devine țigan, ori țiganii nu se
pot căsătorii cu zâne și prințese, ci doar cu zmeoaice. Stigmatul etnic își
spune cuvântul.
„Iana
Cosânzeana”, N. D. Popescu - un moșneag (timpul) are 12 feciori (ore/ zodii) –
144; Voinea este un vizionar (profet) și năzdrăvan – 144; fântâna vrăjită
(dedicată) vâlvei vultur, o fântână sacră din care nu se poate bea. Cine
încalcă tabuul, ajunge slugă vulturului – 149; pedeapsa încălcării tabuului se
aplică și asupra celor 12 cupluri care sunt creștine – 150; libertatea se poate
obține dacă îi este adusă Iana Cosânzeana, cea cu păr de aur, ochi de foc –
151; un cal năzdrăvan cu patru aripi distruge o grădină suflând pe nări scântei
de foc, e îmblânzit de Voinea – 153-154; Se recunoaște învins legându-se de
bună voie de Voinea căruia îi dăruiește păr din coamă ca, atunci când se va
gândi la el (telepatie), să apara pentru a-i îndeplini dorința – 154; somn
nefiresc (vrajă de somn), produs de un cal roșu cu opt aripi, ce va fi biruit
și se va lega de erou cu aceași promisiune – 155-156; cal alb cu 12 aripi, face
aceleași stricăciuni grădinii fiind și el dominat de erou, intră în slujba
acestuia – 156; asemănător cazului Tobit, Iana Cosânzeana e vrăjită încă de la naștere
de către ursitoare să ucidă orice bărbat cu deochiul (158, 160): „tinerii spre
care arunca ochii cu drag, cădeau săgetați de deochi ca să nu se mai scoale” (
158), după cum, pe cei urâți, nu-i putea deochea – 161; cei trei cai fermecați
(negru, alb și roșu) sunt călăriți de către zmeu – 168; Zmeul îndrăgostit nu se
mai poate controla. În reacțiile sale, el schimbă firea timpului: „răsturna
pământul cu dosul în sus, făcea soarele să răsară pe la apus și să apuie la
răsărit, schimba iarna și vara și scotea trandafiri înfloriți și poame coapte
din zăpadă...” (168), totul însă, fără rezultat; Zmeul e „urât pomină” (168)
chiar și după ce se va metamorfozeaza în bărbat, formă sub care o va urmări pe
Iana; el are puterea de a transmuta alchemic tot ce atinge „în aur și
nestemate, până și drumul pe unde trecea ea” – ibidem; asalturile sale asupra ianei sunt asemănătoare cu cele ale
demonilor asupra anahoreților, încercați cu foc, apă și război – 169; zmeul
este un duh nemuritor – 170.
„Sila
Samodiva”, N. D. Popescu – o zână al cărui nume îl înțelegem în felul următor:
Sila – „cea care siluiește” Samo(eala)/ „înțeleapta”/ „vicleană” și diva
(divină/ zână), adică „Zâna vicleană care siluiește” – demon vampir. Un bătrân
apare în visul unui tânăr și îi dă sfat. Povestitorul ne spune că este „un
sfânt trimis de Dumnezeu” ( 180). De fapt, este vâlva sau împăratul
cocârlanilor (181). Îl va întâlni și aievea, când îi va vorbi despre palatele
zânei; tot el îl transportă pe erou pe un alt tărâm fără știrea acestuia (în somn)
– 181; Eroul întâlnește un cocârlan șchiop, jumulit și beteag, nimeni altul
decât bătrânul din vis aici, sub adevărata sa formă, de pasăre – 181; palatul
zânei este de aur – 182-183; Sila este o zână vampir care suge sângele din
tineri, pe care însă nu îi ucide, ci îi eliberează după un an. (189), aproape
secătuiți de viață. Nu toți însă supraviețuiesc. Le consumă sângele noaptea, în
timpul somnului, pentru a se menține tânără (184). Este ucisă de calul
fermecat, care o izbi în piept, pe când era transformată în pasăre (vrabie) și
„o sfâșie în mii de bucăți și o lăsă să cază la pământ ca să se facă puzderii”
– . 189; Fiul vântului, Astrul, este scăpat din ghearele balaurului care vrea
să-l mănânce – 186; transportul „ca gândul” se face „într-o clipă” – 187;
Vântul Crivăț, are trei fete zâne – 187; interdicția de a privi înapoi (187)
până ce grădina fermecată este părăsită, este încălcată, moment în care eroul
încremenește – 188.
„Sgâmboiu”,
N. D. Popescu – Notă: s(z)gâmboi – a se strâmba, schimonosi sau holba ochii. Un
preot are o soție ce ține un ibovnic. Sgâmboi intră ca argat la preot. E omul
dracului (literalmente, 193), cu „părul roșu și urât de pomină” – 191; Se
tocmește cu preotul să îi dea „o pereche de boi când ți-or urma lupii în casă”
– 193; Dracul pedepsește pe amanții (preoteasa și pârcălabul satului) –
194-195.
„Călin-Nebunul”,
Mihai Eminescu – un împărat are trei fete pe care refuză să le dea de soții
celor trei frați zmei. Neacceptarea refuzului are ca efect răirea lor, zmeii
luându-le în zbor în timce se transformă în nori – 206; un om din sat are trei
feciori, cel mai mic, considerat prost stătea tot timpul în cenușă, e
Călin-Nebunul – 206. Notă: focul distruge forma și nu potențele. Ele sunt
păstrate în cenușa din care Călin considerat nebun, își extrage vitalitatea
(puterea și înțelepciunea). Frații pleacă împreună în recuperarea fecioarelor.
Singur, Călin va ucide pe cei trei zmei cu trei, patru și opt capete – 207; tot
el este cel care leagă timpul, mai precis, trei din fazele sale, De-cu-Seară,
Miezul-nopții și Zori-de-Ziuă, legați cot la cot, fiecare de câte un copac până
ce termină o misiune (exorcizarea orelor/ zodiilor) – 208; mai precis, găsește
12 zmei (ore/ zodii) și două zmeoaice (cumpenele de „joos” și „sus” a
acestora), stând lângă un cazan, care-l prind și în schimbul libertății îi cere
să le aducă pe fata lui roș Împărat pe care nu o pot răpi căci sunt opriți de
cântatul cocoșului – 208. Notă: sunt deci cele 12 ore „de noapte”. Călin
reușește să-i ucidă pe cei 12 și una dintre zmeoaice – 209; se întoarce și
dezleagă pe cei trei actanți ai timpului, oferind fiecăruia în parte aceeași
ofrandă, o bucată de carne și o turtă, pe care aceștia le acceptă (consumă) –
208; aflăm de asemenea ce mănâncă trei frați zmei, ce țin captive trei
fecioare: 4-8-12 cuptoare de pâini, vaci fripte și butoaie cu vin. Îi ucide pe
rând după ce fiecăruia îi mănâncă mâncarea – 210-211; în luptă, zmeul cel mic
se face pară roșie și eroul verde care se dovedește a fi o alegere inspirată de
vreme ce culoare verde este mai puternică decât culoarea roșie, dar tot este
nevoie de un actant spiritual (cioara) pentru a înclina balanța luptei –
211-212; în timce zmeii merg la vânătoare, fecioarele îi așteaptă cu masa pusă
– 210-211; frații care-l schilodesc (o dezmembrare magică/ demonică căci îi
taie picioare și le iau cu ei pentru a nu le putea lipi singur la loc – 212) și
abandonează pe Călin, nu reușesc să-l ucidă de vreme ce acesta întâlnește un
alt om dar fără mâini. Cei doi devin una, un simbion, ajutându-se unul pe
celălalt – 212-213. Notă: Avem aici noțiune de coabitare ti„legiune”, prin
suplinirea de atribute divine confiscate. Scăldarea trupului în balta magică a
vieții, aflată la dreapta ceie a morții, readuce putința trupească prin
apariția miraculoasă a membrelor lipsă – 213; ajunși acasă își ucide frații
trădători folosindu-se de aruncarea la sorți a armelor – 215-216.
„Frumoasa
Lunii” , Mihai Eminescu – un vânător are 3 copii – 217; pentru a-și întreține
familia vânează în locul interzis, pădurea neagră, cunoscută pentru că este
bântuită de draci – 217; în centrul ei se află un copac înalt și stufos al
cărui nume (specie) este necunoscut povestitorului, pe crengile căruia stătea o
pasăre din aur – 217; vânătorul a prins-o sâmbătă, iar duminică aceasta a făcut
un ou de aur. Pe gușa păsării scria că cel care îi mănâncă inima ajunge
împărat, rânza, găsește bani de fiecare dată când se trezește din somn,
ficatul, va avea noroc – 218; Frumoasa Lunii: la soare te puteai uita dar la
dânsa, ba – 220; un vrăjitor puternic, de îngheța și apele, face vrăji în
aceeași pădure folosindu-se de un copil. Vrăjitorul bate o piatră de trei ori
care se deschide cu niște trepte pe care copilul e pus să se coboare sub
pământ, ajungând într-o grădină cu poame de aur, mere și pere, unde găsește o
casă în care intră și de unde, de pe vatră (226), ia o cheie ruginită pe care
punându-o la brâu, se întoarce la vrăjitor, ce-i oferă o vergea de fier – 220
(pe aceasta o introduce într-o groapă din care scoate un demon de fier – 226);
pe această vergea copiul o freacă, moment în care se arată lână el duhul
vergelii, un om de fier (demon) – 221; Grădina din lumea de dincolo în care
intră copiul este Raiul în care vrăjitorul nu poate intra și pentru că băiatul
refuză de a-i da cheia înainte de a ieși și el din piatra întredeschisă,
vrăjitorul îl va închide sub pământ printr-o bătaie de picior – ibidem; copilul est scos de un demon
care, la fel ca pajura din alte basme, îi cere carne din 20 de vaci și apă. Din
când în când îl pune pe copil să privească în sus și să-i spună dacă vede
soarele, pentru că demonul nu poate privi în sus – ibidem; ultima bucată de carne este din coapsa sa. Demonul spune că
sub pământ (în afara grădinii în care a intrat tânărul) „era largul meu și
strâmtul tău, de acu ești prea bun la Dumnezeu și nu te lasă să te mănânc”
(222), asta pentru că sub pământ, ne asigură povestitorul, este locul dracilor.
Notă: Sub pământ deci și nu în cer este, după credința poporului român, atât
raiul cât și iadul. În rai copiul a luat cheia iadului pe care înercând să o
șteargă de rugină, îi apar cinci bărbați de fier (demoni), cărora le cere de
mâncare și de băut, demonii îndeplinindu-i dorința – 222-223; cu ajutorul
demonilor, va lua de soție și fata regelui – 224. Notă: personajul pozitiv se
folosește de demoni pentru a se căsători, fapt ce indică o mentalitate
magică-dualistă. Demonii ucid chiar, atunci când tânărul o va cere, ginerele
regelui – 225; tot cu ajutorul demonului, tânărul se metamorfozează în muscă –
227, o insectă a regnului demonic; vrăjitorul (la fel ca zmeoiaca) doarme la
amiază – 227; vrăjitorul scoate demonii din pămând lovind cu ciocanele în
podeauă, în mijlocul casei – 227; vrăjitorul ca ucide un vraci bun (babă
sfântă) care videca bolile printr-o simplă atingere cu mâna (bioenergoterapeut)
– 227; păstrătorul cheii cere demonilor oul de marmură în care stă toată
puterea iadului, pe care nu-l va primi de la demonii care-l înjură și blesteamă
– 228.
„Vasile-Finul-lui-Dumnezeu”,
Mihai Eminescu – Sfântul Petrea (Petru) și Dumnezeu umblă pe pământ, iar în
spatele lor, Dracu – 231; fata care refuză să se mărite o lasă grea diavolul
incub care se face vând – 231; a năsut un băiat pe care l-a botezat (reabilitat
sacral) Dumnezeu – 232. Notă: Vasile este fermecat fiind uniuniea a două
elemente sacrale antagonice diavoul tată și Dumnezeu tată spiritual și unul
uman. Dumnezeu sădește un copac pe care copilul va putea la un moment dat să-l
smulgă din rădăcină, moment în care dovedește că este capabil să-l doboare pe
tată său, diavolul – 232; adormind lângă o fântână are un vis cu Maica Domnului
care-l îndeamnă să-și caute norocul – 232; O fată este adusă ca jertă la
fântână unui balaur cu 12 capete (jumătate) ce are ca frate un zmeu (24 capete
– un întreg), este capabil să oprească ploile, ori să producă inundații în urma
cărora „să moară oamenii de foame” – 233; cu fratele balaurului, eroul luptă
„șase zile și șase nopți și nu-l poate dovedi” – 233; mama eroului (fecioara
rămasă însărcinată cu demonul incub), se învoiește să trăiască cu zmeul (cel cu
24 de capete) pe care fiul a reușit să îl lege (234) și împreună cu acesta
hotărăște să-l ucidă pe Vasile. Planul nu reușește, zmeul este ucis – 235;
Mitul Soarelui și al Lunii: Soarele o vrea de soție, chiar dacă e conștient că
încalcă o poruncă divină: „să ne cununăm că eu nu mai ascult de Dumnezeu”
(234); Luna cere permisiunea Creatorului care este refuzată: „Dacă-i lua pe
fratele tău ai să șezi în iad, dar dacă nu-i lua, ai să șezi în rai” – ibidem; Soarele trece peste voia divină
și „când a început popa a citi, icoanele au început s-a lăcrima s-a face
întuneric afară s-a veni un nor gros” (ibidem),
diavolul (?) „s-o luat pe Sfântul Soare și l-a dus la răsărit și pe Lună la
apus” (Ibidem). Pe lumea aceasta, în
pădure, Luna este Ileana Cosânzeana sau avatarul lunii, la fel cum Eva este în
gnosticism avatarul Sophiei, iar pe cealaltă lume, este Luna – 235; Când
Soarele stă în cruce, adică atunci când este fierbințela cea mai mare (Nergal),
urșii dorm (magicul oniric comatos) – 235.
„Borta
vântului”, Mihai Eminescu – unui om sărac cu o mulțime de copii vântul îi suflă
făina. Supărat, pleacă să astupe „borta vântului” – 237; se întâlnește cu
Sfântul Petrea (Petru) și Dumnezeu care „erau pe pământ pe atunci” – ibidem; Dumnezeu îi dă pe rând, pentru
a-l îmbuna, o nucă magică (care păstrează tot felul de lucruri de valoare), un
măgar care se balegă bani (238) și o cârjă magică ce bate pe oricine, pe care
le pierde pe rând – 238-239.
„Finul
lui Dumnezeu”, Mihai Eminescu – basmele au apărut pentru că sacul furat de la
povestitor cu basme l-a scăpat și deșărtându-le, acestea s-au răspândit în lume
– 240; după ce Dumnezeu și Sfântul Petru botează copilul unui om sărac, acesta
devine năzdrăvan – ibidem. Notă:
varianta creștină la modul în care se nasc eroii. Un zmeu ademenește (vrăjește)
o fecioară trăgând cu plugul o brazdă în pământ pe care aceasta merge până la
casa lui – 240; După ce a mâncat 24 de pui de pajură, balaurul din fântână este
ucis de copilul năzdrăvan – 241; momentul de renaștere șamanică este semnalat
de mama puilor sau „mama vântului” Pajăra care-l înghite pe salvator ce la
insistențele puilor este regurgitat, moment în care el apare ca reînnoit: „când
l-o făcut înapoi așa s-o făcut el frumos, de s-o luminat locul unde era el” – ibidem. Notă: Avem aici o variantă
populară, necreștină pentru schimbarea la față. Barbă-cot (statu-palmă), apare
„călare pe un iepure șchiop” și este vântul de la răsărit, după cum vântul de
la miazăzi este o ființă „mare de stat cu buzele mari și n-avea ochi” – 242; Se
oferă fire de păr ca semn al pactului sau frăției de cruce – Ibidem; Zmeoaica la epilat – e găsită de
erou într-o pădure mare, în mijlocul unui fum gros a cărui sursă e părul ars de
pe picioarele sale – ibidem; apar
personaje dublicitare ca Setilă și Fomilă – 243; zmeul plecat la vânătoare,
este aștepta de fecioara răpită, el se așteaptă ca eroul să vină să o
recupereze – lupta cu el durează trei zile și trei nopți – 243; Din cele trei
capete ale zmeului, doar unul este ucs – 244; eroul întâlnește trei frați
proști care nu se înțeleg cum să împartă trei lucruri (bici, cușmă și sulă)
lăsate lor moștenire de către tatăl lor – ibidem;
balta sau iazul dracului este locul de unde la mijlocul nopții, iasă dracii, a
căror prezență este anunțată de un vuiet strașnic. După ce toți sunt prezenți,
apare și Saraotchi, dracul cel mare care se pune pe o covată. Când fluieră cu
putere, în fața lui se prezintă draci șchiopi și orbi. Ei povestesc că l-au
întărâtat pe vântul de la amiază să „rupă-n jumătate pe zmeul cel cu trei
capete și două capete or scăpat, da jumătate-i mort” – 245. Notă: Nu avem în
basm motivul sabatului de vrăjitoare, semn că basmele au apărut înaintea
acestei isterii religioase. Avem motivul luptei dintre speciile răului, atât de
întâlnit în culturile semite (asirobabilonieni). Aceiași demoni vorbesc despre
acapararea unei comori pe care un bătrân o va pierde căci va muri în acea
noapte și pe care ei vor trebui să o aibe înaintea oricui – 245; poate fi uată
de la ei doar dacă este stropită cu apă sfințită de la botez – 245-246. Notă:
Apa botezului are proprietăți apotropaice, botezul fiind considerat o practică
magică de protecție împotriva demonilor. Rolul ștergerii păcatului adamic pare
străin de această teorie, de vreme ce sensul exorcizant al stropirii
înlocuiește apa sfințită de ritul ierugiei. Dracii ascultă de magul-erou,
aducându-l legat pe zmeu – 246; Eroul ucide zmeul legat (prins în fier),
turnându-i pe carășină aprinsă, fumul greu al corpului ars, lăsând eroul fără
cunoștință – 246.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu